23 august 2020
Dintr-odată nu s-a mai auzit niciun zgomot.
Liniștea asurzitoare trebuie să fi fost prima senzație. Sensibilitatea mea chinuitoare la zgomote a devenit inutilă tocmai când aveam mai multă nevoie să disting un semnal. Inertă, chemam orice. Ceva care să fi avut puterea să mă trezească din transa a cărei frecvență îmi fusese necunoscută până atunci. Vidul înconjurător, cu care devenisem una și aceeași, era incapabil de o redefinire fertilă atât de rapidă încât să nască o soluție ajutătoare. Paralizasem parcă, nici nu îmi amintesc pentru cât timp. Să fi fost secunde, minute până am reușit să fac o mișcare? Timpul se comprimase prin forța unei implozii, care mai întâi a adunat magnetic bucăți de emoții împrăștiate, frânturi de amintiri, gânduri și intenții neterminate, toate lăsate în urmă, dar deseori prezente prin impactul valurilor memoriei ce reveniseră și apoi se retrăseseră în toți acei ani, după modelul mareelor.
Telefonul mobil îmi rămăsese încleștat într-o mână. Cealaltă apăsa mecanic plexul solar într-o reacție involuntară ce încerca să stăvilească revărsarea emoției nemiloase, la fel de greu de controlat ca un tsunami. Nu scoteam niciun sunet, într-o complicitate hipoacuzică cu vuietul infernal din urechile mele care pierduseră noțiunea gamelor firești. Mușchii feței se alungiseră într-o expresie stop-cadru de groază și disperare pe care nu o mai trăisem niciodată așa. Durerea din maxilar era singura senzație care mă ajuta să îmi amintesc de mine în centrul acelei scene. Trăiam un coșmar autentic, dacă viață este ceea ce am simțit sub lovitura unei vești a morții, cu ochii împietriți pe ecranul telefonului mobil, asupra unei postări de pe Facebook de nici două rânduri. Literele sumbre, ordonate sec în virtutea acelui mesaj de adio, semănau cu niște corbi care ciuguleau lacomi din fotografia alb-negru deasupra căreia stăteau cocoțați în șirul lor înspăimântător. Chiar dacă auzul mi se subțiase în urma șocului, ochii mei vedeau bine, lipsiți de puterea de a rumega absurdul.
În fotografie l-am recunoscut pe Victor.
Era o zi de duminică. Până spre orele după-amiezii toride totul decursese mai liniștit ca alte dăți. Suzi și Salem erau singurele suflete de care mă împiedicam prin casă, când nu torceau adâncite în visele lor feline. Ecaterina petrecuse câteva zile pe litoral, în timp ce soțul meu ghida un grup de turiști în Moldova. Diana a profitat de acest drum, iar Cosmin a strecurat-o în autocar.
Pentru weekend îmi făcusem planuri mari. Primul gând fusese curățenia generală, căreia i-am dedicat toată sâmbăta. A fost pentru ultima oară când am mai dereticat singură, cap-coadă, în casa mea. După Ziua Zero nu m-am mai desfășurat firesc multă vreme. Senzația de greutate în corp, persistentă câteva săptămâni bune, făcea imposibilă motivația și satisfacția de altădată. Până atunci socotisem activitățile fizice și insipide un ritual de purificare, rudimentar, dar eficient. Efectul terapeutic era instantaneu, sindromul „misiunii îndeplinite“ intra în remisiune. Dar tot efortul meu dinaintea aflării sinistrei vești m-a adus brutal într-un punct terminus, deși nu înțelegeam care, la momentul acela. Am început să asociez procesul în sine, de gospodină investigând atent fiecare centimetru al casei ca un procuror și curățând urmele perfect, ca un infractor, cu drumul către un dezastru, nicidecum cu o satisfacție. Astfel, în mintea mea s-a deschis o buclă somatică. Odată anxietatea instalată, schimbarea a fost binevenită. Am găsit rapid o menajeră care a preluat responsabilitatea casei. Eu am câștigat mai mult timp pentru mine, odihnă și oricare alte planuri se puteau așterne într-un viitor incert, în care speram să revin cu toată ființa mea la normal.
Analizând circumstanțele, reacția mea era, înainte de toate, inexplicabilă. Se scurseseră nu mai puțin de trei decenii de la acel episod pe care îl crezusem închis definitiv. Viața mea de acum se desfășura în altă galaxie decât cea în care îl cunoscusem pe el, cu mulți ani în urmă, când avuseserăm o relație mai mult întreruptă decât continuă.
Ca satisfacția mea de amatoare de acțiuni extreme să fie deplină, m-am cocoțat îndrăzneață pe trambulina epuizării totale și am zis că trebuie să și gătesc, și nu orice. Nu îmi făcusem niciodată curaj să prepar ardei umpluți cu carne tocată de vită. Aveam dintotdeauna câteva complexe în bucătărie și apelam oricând la mama pentru meniurile sofisticate.
Totuși încă de dimineață avusesem un sentiment puternic și stăruitor că în acea duminică deliciul balcanic îmi va îmbogăți masa. Urmărind toate indicațiile mamei, am înghesuit legumele viu colorate în roșu, galben și verde în tigaia încinsă. Totul a început să sfârâie și să fumege, răspândind mireasma care era de-a dreptul magică, hipnotizantă. De când lumea, gătitul a fost unul dintre trucurile cele mai sigure prin care femeile au ademenit bărbații și i-au ținut legați de cămin. Nu
