David o privește pe furiș pe Florence, în timp ce ea vorbește la telefon. Sunt la plimbare cu Kreskin, iar David regretă că nu și-a luat o geacă mai groasă. Buldogul lui francez pare însă complet nepăsător în fața frigului și latră fericit în timp ce aleargă după fulgii de zăpadă, la fel de uimit de fiecare dată când prinde unul și acesta dispare. Nu a nins prea mult, dar stratul subțire care acoperă pământul înghețat strălucește în soare. Aleea își face cale printre câțiva copaci în spatele cartierului de case înşiruite unde locuiește David. Kreskin merge fără lesă. Știe drumul pe de rost.

David este bucuros că Florence se concentrează pe conversație, și nu pe el, pentru că probabil se hlizește la ea ca un prostuţ. Încă nu poate să creadă că Florence Tappe­r, pentru care ar putea înfrunta un taifun sau escalada un vulcan, cea care îl face să uite să respire de fiecare dată când o vede, este a lui. Este convins că în orice moment poate da cu bâta în baltă și să strice totul.

Florence încheie convorbirea și îi zâmbește:

— Nu te mai holba la mine! Încerc să lucrez.

— Aveai un țânțar aici, zice el și o atinge ușor pe gât, deasupra fularului roșu.

Nu poartă mănuși, iar atingerea îi trimite un fior prin toată pielea. Încă nu poate să o atingă pe Florence fără să simtă nevoia să se arunce asupra ei și să-i smulgă toate hainele. Nu contează că afară sunt grade cu minus, trupul lui arde suficient cât să topească zăpada din jur. Știe că e un stereotip, că e macho, primitiv, un clișeu, complet deplasat pentru cineva care a împlinit 35 de ani, dar este adevărat. Florence pare să-și dea seama ce-i trece prin cap, pentru că îi îndepărtează mâna de pe gât.

— Țânțar în decembrie? întreabă ea. I-auzi.

Abia au trecut două luni de când formează oficial un cuplu. Oficial e mult spus, de altfel. Ea încă se strâmbă de fiecare dată când o numește iubita lui.

— Nu vii totuși cu mine mâine la Norrköping? o întreabă. Două nopți la hotel. Doar noi doi. O să fie su­perromantic.

Ea îl privește și își încrețește fruntea.

— Să mă gândesc. Să merg cu tine la NextTech, o confe­rință la care participanții sunt 90 la sută tocilari…

— Oameni foarte inteligenți, adaugă el.

— … care vin să asculte alți tocilari…

— Antreprenori.

— … și care se vor distra apoi bând bere și jucând laser tag seara?

— Asta… nu neapărat.

Florence se freacă pe bărbie, gânditoare.

— Iar alternativa ar fi să stau liniștită acasă, singură, în apartamentul meu, să beau un pahar de vin și să mă comport ca un adult? îi spune și îl ia de braţ. Nu pare o alegere prea grea.

Scoate din buzunar o minge roasă și Kreskin începe să dea din coadă plin de speranță.

— Cineva trebuie să aibă grijă și de fiara asta, zice ea și aruncă mingea de-a lungul aleii.

Kreskin o ia la goană ca și cum n-ar mai fi văzut niciodată o minge în viața lui.

— Dar, ca să fiu sinceră, chiar am alte planuri, continuă Florence. Mă întâlnesc cu fostul meu mentor. M-a invitat la cină la restaurantul Gondolen.

— Aha, deci când pisica nu-i acasă, șoa­recele joacă cu alți bărbați. Ăăă… Nu voiam să… Aoleu! O formulare foarte neinspirată.

— Are 70 de ani, spune Florence și își lasă în jos pumnul cu care tocmai îl lovise ușor în piept.

David oftează. Știe când pierde. Dar îi ține în continuare mâna lipită de pieptul lui. Un fulg de zăpadă se prinde de genele ei. Inima îi bate cu putere în coaste, de parcă ar vrea să sară afară și să se așeze în palma ei. Ar vrea să-i spună că zilele în care nu o vede sunt cele mai oribile din viața lui. Dar nu sp