Capitolul 2

Mai – 3,390 î.Hr.

Pământ: Satul Assur

Colonel Mikhail Mannuki'ili

MIKHAIL

Praful de ocru se răspândea în împrejurimile deşertice interminabile, la fel de dezolate şi pustii ca mintea lui. Izvoare de mult secate împărţeau deşertul în zone de întuneric şi lumină, creând iluzia unor pătrate care alternau pe sol. Cu fiecare pas, destinul îl purta mai departe, ca şi cum un zeu antic îl folosea drept pion pe tabla sa de şah.

- Cine sunt? De ce sunt aici?

Îşi atinse plăcuţa metalică pe care o avea la gât încă de când se trezise. Aceasta scoase un sunet ascuţit şi gol, atât de reprezentativ pentru întreaga lui existenţă:

.

Colonel Mikhail Mannuki’ili

352d SOG

Flota Aeriană Angelică

A doua Alianţă Galactică

.

Numele nu evoca niciun fel de emoţie, niciun sentiment de apartenenţă, nicio licărire de recunoaştere. Numai broşa pe care o purta în dreptul inimii – arborele înscripționat cu lozinca „În lumină este ordine, iar în ordine este viaţă.” – trezea simţământul unei misiuni ce trebuia îndeplinită. Cât despre restul vieţii sale? Totul fusese şters în urma prăbuşirii, la fel cum nisipul care le acoperea urmele picioarele elimina orice dovadă a prezenţei lor în acel loc.

Privea drept înainte, căci nu voia ca frumoasa fată cu ochi bruni care mergea lângă el să îşi dea seama cât de mult îl durea să îşi abandoneze nava. Ninsianna îl scăpase din ghearele morţii, dar fiecare pas îl conducea mai departe de singurul lucru pe care îl cunoştea dreptal lui.

„Ai eşuat,” îi şoptea acel simţământ al misiunii neîndeplinite.

„Nu am avut de ales.”

„Ai abandonat nava din cauza EI!”

„Tatăl ei spune că şamanii lor îmi pot spune cine SUNT!!!”

Vântul se înteţi, învăluindu-i penele maronii în acea mizerie galben-ocru. Nisipul îi pătrunse în nări, în pantaloni şi în cizme, iar rafalele laterale creară un adevărat vârtej. Mikhail îşi umflă aripile pentru a o proteja pe Ninsianna din calea micii tornade.

- Aaah!

Fata se smuci înlături, tremurând ca omadra[2] înspăimântată. Capra se trase în faţă, aproape trântind-o în nisip.

- Scuze, murmură Mikhail.

Îşi strânse aripile la spate, lăsând-o pe Ninsianna din nou pradă rafalelor nemiloase ale vântului deşertic. Aceasta îşi coborî mâna pe care o ridicase pentru a-şi proteja gâtul.

- Am crezut că e o albină, minţi ea.

Întinse către el degetele tremurânde; o femeie plină de compasiune care se împrietenise cu un prădător rănit. Pretindea că nu îi era teamă, dar indiferent de cât de mult încerca să şteargă sângele de pe tăişul sabiei, Mikhail nu o putea face să uite că era capabil să ucidă în moduri de-a dreptul sălbatice.

„Eşti un asasin!”

„Nu, nu sunt. Ei m-au atacat pe mine!”

„Nici măcar nu îţi aminteşti să îi fi omorât! Cum poţi să spui că a fost justificat?”

Mikhail îşi îndesă mâinile în buzunarele pantalonilor de uniformă, tresărind în momentul în care degetele îi atinseră rana de la coapsă, provocată de suliţa unui războinic. Continuă să meargă în linişte, în timp ce mintea îi rătăcea temătoare. Aveau şamanii să îl ajute să îşi găsească într-adevăr oamenii? Sau aveau să se comporte la fel de iraţional ca bărbaţii care îşi găsiseră moartea lângă nava lui?

Capra behăi şi trase de sfoara cu care era legată. Mikhail se opri, umflându-şi aripile.

- Miros apă.

Buzele Ninsiannei se arcuiră într-un zâmbet copleşitor. Mikhail fu cuprins de o trăire aparte, de parcă soarele tocmai ar fi răsărit în acest univers întunecat şi izolat.

- Ţi-am spus eu că vom ajunge în sat astăzi!